Încep cu o nedumerire din rugby, însă rândurile vor fi dedicate în cea mai mare măsură Stelei. Acum vreo zece ani aveam rugbyşti mulţi în prima ligă a Franţei, unii dintre ei câştigând şi titlul de jucător al anului pe postul său. Erau atât de mulţi încât m-aş fi aşteptat să alcătuiască şi o echipă naţională de mare valoare. Pe atunci nu era o problemă cucerirea Cupei Europene a Naţiunilor, însă meciurile-test cu reprezentativele puternice se încheiau de regulă cu dezamăgiri crunte. Concluzia grăbită era că aveam nişte individualităţi certe, de valoare, dar numai când jucau alături de străini, pentru că puse umăr la umăr sub culorile frunzei de stejar nu mai valorau mare lucru.

Dar ce n-au înţeles rugbyştii români se pare c-au priceput fotbaliştii de la Steaua şi n-am scris deloc pe tema asta până nu l-am auzit pe unul dintre ei spunând-o după meciul de joi cu Chelsea. „Ne ajutăm unul pe celălalt”, au fost cuvintele magice ale stelistului care exprimă cât se poate de clar cheia succesului. Bazată pe o pregătire fizică aproape fără cusur, echipa nu joacă strălucitor decât pe alocuri, dar munceşte ca un salahor. Nu prea mai întâlneşti un jucător care să nu se omoare cu firea în faţa unui adversar şi să-l lase în grija următorului stelist. Fiecare fotbalist al lui Reghe moare de gâtul adversarului şi n-am văzut în meciul cu englezii prea multe faze în care ai noştri să fie depăşiţi în duelurile fizice. Sigur că Chelsea a părut blazată, fără o prea mare motivaţie, şi a arătat mai degrabă cum arătau rugbyştii de care vorbeam la început în tricoul României.



Dar asta nu scade cu nimic meritul Stelei, care a progresat enorm într-un timp destul de scurt. Acum rămâne de văzut cât va rezista acestui ritm infernal, pentru că nu e deloc uşor să te implici la un asemenea nivel meci de meci, săptămână de săptămână, câteva luni la rând. Dar numai aşa va putea fixa şi o ştachetă sub care să nu mai poată coborî, absolut obligatorie pentru a fi în prim-planul Europei. Atunci când jucătorii au curaj să trimită mingea pe trasee care altădată le păreau interzise, atunci când au încredere că al lor coechipier va fi în stare să preia bine mingea ce tocmai i-a fost pasată şi s-o trimită mai departe acolo unde trebuie, ei bine în acele momente Steaua chiar că poate fi comparată cu „viteziştii” din 1986. Am văzut şi cu Chelsea câteva trasee fermecătoare, dar până la ele am remarcat că Steaua a înţeles ce anume trebuie să pună la bază pentru a putea da de pământ cu calculele hârtiei atunci când este indicată drept victimă sigură, aşa cum a fost înaintea returului cu Ajax…



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *