În chiar prima săptămână din 2002 am pus în aplicare ceea ce-mi propusesem cu doar câteva zile în urmă. „Când termin cartuşul ăsta de ţigări mă las de fumat”. Nu prea ştiu eu clar de ce m-am oprit, dar nu-i deloc exclus să fi fost legat de faptul că Matei, puştiul meu, împlinea un an pe 11 ianuarie 2002. Cum bănuiam că nu prea are el ce învăţa bun de la mine, mi-am zis că măcar să vadă cât mai puţine dintre chestiile rele. Iar fumatul era una dintre ele.

Zis şi făcut. Chiar mă întărâta provocarea. Ştiam o groază de lume care susţinea că este aproape imposibil să renunţi la fumat, dar eu unul am reuşit. Şi nu cu mare efort. E drept că m-am şi ajutat cât am putut, în sensul că am redus la maximum orice mergea de minune în compania unei ţigări. Eu care savuram fiecare ţigară, de la un capăt la celălalt, m-am oprit brusc. E drept că m-a ferit Dumnezeu de vreun necaz care să mă determine să trag iarăşi cu nesaţ din cele mai lungi ţigări care se găseau acum 11 ani, dar cert este că nu mi-a fost deloc greu. De două ori am avut o oarece pornire să caut o ţigară, dar mi-am dat repede seama că nu rezolv nici măcar o cât de mică problemă dacă fumez iar. Şi mi-a trecut parcă şi mai repede de cum îmi venise.



În scurt timp parcă nici nu-mi aduceam aminte că am fumat vreodată. N-aş putea spune dacă m-am simţit sau nu mai bine de atunci, nu m-am îmbogăţit de pe urma economiilor rezultate, dar din acea clipă a început o altă luptă, mult mai grea decât cea cu lăsatul de fumat. De atunci mă lupt zi de zi cu kilogramele şi nu-i exclus să vă mai spun din când în când ceva păţanii pe această temă, poate aşa voi ajunge din nou la greutatea optimă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *