Ionuț Pârju a fost un copil foarte energic. Originar din Pașcani, a descoperit de la 5 ani artele marțiale, vârstă pe care o atingea în 1990, an în care tatăl său a cumpărat un video AKAI, iar filmele preferate erau cele cu Bruce Lee și Jean-Claude Van Damme. Se uita Ionuț cu nesaț la prețioasele casete video ce trimiteau pe televizor visul oricărui puști, de a lupta precum eroii din filme, dar, poate mai presus de toate, acela de a fi mereu învingător.
Tatăl lui Ionuț are și acum frizeria din Pașcani în care cu ani în urmă venea la tuns Ovidiu Covaci, antrenorul de qwan ki do. Într-o bună zi i-a spus că l-ar aduce la sală pe fratele lui Ionuț, cu șapte ani mai mare ca el, dar și cel mic s-a ținut scai. Celălalt antrenor de la Long Ho Pașcani, avocatul Adrian Zămosteanu, le-a spus părinților să-l lase și pe Ionuț să se joace pe acolo. Sperau să se plictisească, dar fără succes.
S-a plictisit fratele mai mare după vreo trei ani, dar Ionuț tot acolo era. Voia doar să fie precum eroii săi, repeta un procedeu până îi ieșea la perfecție, nimic nu-l mai putea împiedica să renunțe.
„Eram cred foarte concentrat, nici nu simțeam efortul, eram în stare să fac orice pentru a fi și eu la fel de bun ca în filme”, își amintește Ionuț.
Prima răsplată a venit la zece ani, când a devenit campion național, iar cu acea medalie de aur, ce-i acoperea aproape tot pieptul, cu acea cupă de porțelan, înaltă cât jumătate din el, a venit și un grad de ambiție în plus la școală.
„În clasele I-IV n-am luat deloc vreun premiu. Titlul de campion național m-a determinat să fiu tot mai bun și la școală. M-a împins practic de la spate să fiu printre primii. Am început să iau premii, iar într-a VIII-a am fost și șeful clasei”.
În gimnaziu a făcut și fotbal în paralel cu qwan ki do, dar tot cu artele marțiale a mers mai departe.
„Tata era un împătimit al fotbalului, ne ducea la meciurile echipei CFR Pașcani. Jucam mijlocaș stânga, am dat gol și de la mijlocul terenului, dar nu eram prea talentat. A vrut să mă ducă să fac junioratul la Pitești, dar nu era de mine fotbalul, nu eram cel mai bun. Eu pentru qwan ki do eram croit”.
Sportul l-a făcut tot mai bun și la școală. A trecut și de liceu, iar între 2004 și 2009 a studiat la două facultăți: cinci ani de Construcții de Mașini și Management Industrial finalizați în 2008, iar în ultimii doi ani a început și Facultatea de Educație Fizică și Sport, pe care a absolvit-o în 2009 cu specializarea fitness și culturism.
Patima cu care s-a dedicat qwan ki do-ului a făcut posibilă și cascada de rezultate internaționale, prima medalie, de bronz, fiind la Campionatul Mondial din 2007, de la București. Medaliile de aur cucerite ca rezervă în 2011 la Campionatul Mondial din Maroc nici nu prea le pune la socoteală, dar l-au ambiționat și mai tare și a ajuns la 28 de ani, în 2013, să devină dublu campion european și medaliat cu argint. A fost anul său de vârf, când a fost desemnat cel mai bun sportiv al anului la Pașcani, însă tot de un clasament de final de an s-a legat și despărțirea sa de sportul căruia i-a pus totul pe tavă.
În 2018, după trei medalii de argint mondiale în 2015, la Bruxelles, reușise din nou să devină dublu campion european, în Spania, însă în clasamentele de final de an ale județului Iași performanțele sale nu apăreau pe nicăieri. A semnalat acest lucru, a ridicat și tonul când i s-a spus că, deși mai erau două săptămâni până la gală, nu se mai putea face nimic, și a promis că dacă nu i se repară nedreptatea se lasă de qwan ki do!
Nu s-a schimbat nimic, așa că la 33 de ani s-a oprit brusc: Vo Su Ionuț Pârju 3 Dang. 28 de ani de pasiune s-au stins la prima vedere poate pentru prea puțin, dar qwan ki do-ul, printre altele, l-a învățat să respecte tot ce este în jurul său, însă din acel moment el însuși nu s-a mai simțit respectat. Nu putea să mintă sportul care l-a călăuzit și a decis să se oprească.
A suferit enorm, dar norocul său a fost că în 2012 a mers să alerge pe stadionul din Copou pentru că și-a dat seama că pregătirea sa fizică nu este deloc una de invidiat.
Acolo a cunoscut-o pe Mariana Pârju, viitoarea sa soție, fostă atletă, cu care a început să alerge. Gâfâia la început, dar ușor-ușor a reușit să țină pasul, și nu doar pe stadion, ci și cu potopul de energie furnizat zilnic de partenera sa. A început să învețe de la Mariana principiile de bază ale alergării, a început să participe la concursuri de amatori, unele progrese erau vizibile, așa că în 2018, când a decis să renunțe la qwan ki do, soarta i-a oferit o nouă șansă.
Era deja pe culoarul cel bun în atletism, iar toată suferința pricinuită de artele marțiale a început s-o presoare în antrenamente ca pe un condiment de soi. Participa în afară de concurs la competiții când avea 34 de ani, pentru că abia de la 35 de ani putea să se înscrie la concursurile Masters. Și-a scanat repede concurența și a descoperit că doi foști atleți erau mult mai buni decât el. A început o temerară cursă de urmărire. Avea în cel mai bun caz câte o tură de sală sau de stadion de recuperat. Au apărut și descurajări, mai ales când din campion european s-a trezit pe locul 92 la un concurs de amatori, dar mereu impulsionat de Mariana, mereu susținut de ea, a găsit puterea să tragă de el și să meargă mai departe.
A trecut la antrenamente de atletism zilnice, dar nu-i era greu. Își amintea de week-end-urile din qwan ki do când vinerea făcea trei ore de antrenament, iar sâmbăta și duminica – câte 6. Începea să descopere mai mereu câte ceva din tehnica alergării împreună cu Clement Hagimă, multiplu campion național, de a ajuns să urce pe podium la Campionatele Naționale. A reușit chiar să-și învingă și rivalii de i-a lăsat cu gurile căscate. I-a surprins pe amândoi, acum un an, când a luat cursa de 3.000 metri pe cont propriu, ei mai că zâmbeau, dar zâmbetele s-au transformat în rictusuri când Ionuț trecea primul linia de sosire.
Este deja campion național la atletism, tot anul trecut a fost și campion balcanic, în aer liber, însă vrea și mai mult. Se antrenează din toamna lui 2020 cu atletul Cătălin Atănăsoaei, de la CS Politehnica Iași, ghidați de prof. Viorel Popovici, cel care la gruparea ieșeană se ocupă și de pregătirea lui Mihai Cochior. Ionuț s-a prezentat în afară de concurs zilele trecute la Cupa Bistriței, în sală, iar față de anul trecut a înregistrat un progres de 30 de secunde pe 3.000 metri!
„2022 are semne bune. Mi-am propus la Europenele indoor din Portugalia, care vor avea loc în februarie, să cobor sub 9 minute pe 3.000 metri. Voi alerga înainte de Europene și într-o probă de 8 km în aer liber, prin pădure, dar sunt obișnuit, cred că mă voi descurca”.
Știe unde vrea să ajungă în atletism și știe și pe ce se bazează.
„Eu mereu am fost învățat să fac mai mult decât mi se cerea. Mi se dădea un set de 100 de flotări, eu făceam măcar 120. Simt și acum că pot mai mult, simt că sunt abia la un sfert din potențial. Nu pot însă progresa peste noapte. La început de februarie voi împlini 37 de ani, încă mai concurez la M35, dar la 40 de ani, când voi schimba categoria de vârstă, vreau să fiu din nou campion european, chiar și mondial, la 1.500, 3.000 sau 5.000 metri. Sunt dispus să muncesc și mai mult. Știu cât de greu îmi este să mă lupt cu foști atleți, știu cât am de recuperat, dar nimic nu-mi poate sta în cale, nimic nu mă poate opri să dau tot ce pot pentru a-mi atinge visul”.
Cred că v-ați convins deja cât de hotărât poate fi să nu se oprească aici. Și chiar dacă ar avea cumva acest gând, fiți siguri că nu-l lasă Mariana!
Felicitări Ionuț și succes în îndeplinirea visului
Respect!