Am zis că dacă scriu asta dintr-o suflare o postez, dacă nu, nu.

Şi-mi permit s-o scriu pentru c-am participat dimineaţă la dezbaterea organizată de cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei” în campania pe care de câteva săptămâni bune a iniţiat-o privitor la candidatura Iaşului la titlul de „capitală culturală europeană 2021”. Adică să fie şi Iaşul ce-a fost Sibiul acum câţiva ani. Bafta mea a fost să trec prin Sibiu şi înainte de a fi înnobilat timp de un an cu acest titlu dar şi la vreo doi ani după şi am fost uimit de felul cum a explodat literalmente un perimetru suficient de larg cu nucleul în centrul oraşului. A avut dreptate cine a spus că nu bănuim cum se va schimba viaţa urbei noastre dacă în 2021 va fi anul nostru de graţie, însă mai e mult tare până acolo. Iar noi practic nici n-am început să clădim mare lucru. Noroc de „Evenimentul” că impulsionează şi aduce soluţii când alţii ar trebui să se ocupe de asta.

Nu vă plictisesc cu beneficiile unui astfel de titlu sau cu ce ar trebui făcut pentru a candida cu succes. Are cine să facă asta, dar nu la modul plictisitor, ci concret. La noi, la Iaşi, însă, lucrurile sunt mult mai simple. Şi mă bazez doar pe vorbele primarului Gheorghe Nichita, ajuns acum să fie pilonul principal în tot ce va întreprinde Iaşul legat de capitala culturală europeană.

Ştiut fiind apropiat de fotbal şi de sport, a spus vorba aia veche cu căratul pianului, dar şi cu cântatul. Se spune că într-o echipă mulţi jucători cară pianul, adică trudesc pe teren, aleargă de nu mai pot, şi doar unul sau doi cântă la pian. Ăia sunt virtuozii, ăia fac diferenţa, pe ăia îi aplaudă spectatorii cu sufletul la gură. Ei bine, Nichita a declarat sus şi tare că este gata să care pianul. Cu chiu, cu vai chiar l-aş crede…

Dar problema este că fiecare om implicat în acest proiect, oricât de mic rol ar avea, trebuie să fie pregătit să care pianul, oricât de greu ar părea. Şi să fie gata să-l care chiar la partea cea mai grea, ştiind bine că poate niciodată nu-i va fi sortit măcar să pipăie clapele, măcar să le cureţe de praf, nicidecum să le pişte suficient de tare cât să iasă de-o notă. Dacă toţi vor înţelege asta şi nu se vor gândi măcar o clipă la clipa la care vor şi cânta atunci avem o şansă mare. Să ne vedem visul atins şi apoi vor cânta cu toţii. Dar până atunci e mult tare de cărat!